Șocurile de la nivel economic și geopolitic continuă să influențeze puternic piața forței de muncă atât din România, dar și la nivel global. Războiul de la graniță, impactul negativ al efectelor pandemiei, precum și nivelul inflației au dus la globalizarea unei crizei a costului vieții și accentuarea tulburărilor sociale cu ramificații vaste pentru guverne, companii, persoane fizice.
De la începutul anilor 2000, România a înregistrat progrese economice importante, PIB-ul pe cap de locuitor, a ajuns la peste 60% din media OECD comparativ cu 30% de la începutul anilor 1990. Cu toate acestea, pandemia a reprezentat unul din șocurile importante care au afectat PIB-ul și cu toate că la începutul anului 2021, PIB-ul înregistra nivelul de dinainte de criza pandemică, efectele acesteia au creat riscuri pe termen mai lung. Există evoluții pozitive în ceea ce privește creșterea economică și în anul 2022, cu precădere în primele două trimestre, urmată de o atenuare a creșterii în trimestrul III, ca urmare a efectelor inflației și a reducerii exportului de bunuri și servicii.
Rata inflației a crescut în ultimul an cu mult peste nivelul prognozat, ajungând la 16,76% în noiembrie 2022, ca urmare a majorării prețurilor alimentelor, a mărfurilor nealimentare, precum și a serviciilor de piață, după cum arată un comunicat al BNR[1]. Totodată, analizele BNR din noiembrie 2022 estimează că rata inflației va scădea începând cu trimestrul I al anului 2023 cu posibilitatea ca până în trimestrul III să ajungă la o singură cifră. Previziunile economice pentru România, conform Comisiei Europene[2] indică o creștere a PIB-ului real cu aproximativ 2% în următorii ani (1,8% în 2023 și 2,2% în 2024), previziunea care atinge un nivel mai scăzut decât cele anterioare, ca urmare a creșterii ratei inflației și a războiului încă în desfășurare din Ucraina. Există, de asemenea, semnale referitoare la riscurile privind creșterea economică, arată datele Comisiei Europene, ca urmare a întârzierilor privind punerea în aplicare a Planului Național de Redresare și Reziliență al României.
Rata șomajului, calculată de Biroul Internațional al Muncii (BIM), a fost în 2021 de 5,6%, mai mare în cazul bărbaților (6,0%) față de femei (5%). Cele mai mari valori ale șomajului s-au înregistrat în rândul tinerilor (15-24 de ani), acesta fiind de 21%. În anul 2022, rata șomajului înregistrat, conform datelor de la Ministerul Muncii, a prezentat tendințe ușoare de creștere de la 2,68% în ianuarie 2022, la 2,96% în luna octombrie 2022. Aceeași sursă ne indică faptul că, în luna octombrie 2022, cei mai mulți șomeri aveau ca ultim nivel de absolvire nivelul gimnazial, reprezentând 30,41% din totalul șomerilor din luna octombrie 2022. Conform datelor de la Eurostat, procentul tinerilor cu vârste cuprinse între 15-29 de ani care nu sunt angajați și nici nu urmează o formă de educație (NEETs) se menținea la un nivel ridicat în 2021, de 20,3%, România având a doua cea mai mare rată, după Italia.
Capitalul uman al unei țări reprezintă o resursă strategică pentru dezvoltarea bunăstării, iar trendul descendent actual și cel prognozat privind populația României vulnerabilizează perspectivele de dezvoltare economică. Datele de la Institutul Național de Statistică arată că populația rezidentă a României în anul 2022, era de 19.042.455, în scădere față de 1 ianuarie 2021, cu 163.600 persoane. Datele provizorii ale Recensământul Populației și Locuințelor, runda 2021[1] relevă un număr mai mic pentru anul 2021, de 19.053.815, față de populația rezidentă înregistrată de INS la 1 ianuarie 2021: 19.201.662, femeile reprezentând 51,5% și de populația din mediul urban 52,2%. Din 2011 până în 2021, România a pierdut 1 milion de locuitori, iar tendințele demografice negative tind să se accentueze și în viitor; proiecțiile de la Eurostat din 2019 indică un trend descendent al populației României până în 2100, aceasta fiind estimată să ajungă la 12.780.621 locuitori, cu aproximativ 7 milioane mai puțini față de prezent. Perspectivele demografice negative se mențin și în ceea ce privește populația cu vârstă aptă de muncă (20 – 64 ani), proiecțiile Eurostat estimează că proporția acestora continuă să scadă cu peste 9 puncte procentuale, de la 59,4% la 50,1% în 2100, ceea ce va accentua provocările privind competitivitatea și creșterea economică.
Ultimii ani sunt marcați de un proces accentuat de îmbătrânire a populației[1], indicele de îmbătrânire demografică crescând în 2021 la 121,2 (persoane vârstnice la 100 de tineri), ceea ce pune o presiune pe sistemele de asistență socială. Cu toate că numărul tinerilor a scăzut în intervalul 2011 – 2021, cu 115.700 persoane, în concordanță cu tendința generală de scădere a populației României, proporția acestora în totalul populației înregistrează o ușoară creștere de la 15,9% în 2011, la 16,1% în 2021.
Trendul demografic negativ, ce are un impact important asupra indicatorilor de dependență demografică și economică, generează o presiune semnificativă asupra populației active, care susține pe de o parte creșterea economică, iar pe de altă parte populația dependentă.
Datele de la Institutul Național de Statistică arată că în 2021 populația activă era de 8.214.682 dintre care 7.755.487 populație ocupată, în scădere față de 2020. Rata de încadrare în muncă a populației cu vârstă aptă de muncă (15-64 ani) a fost de 65,6%, sub media UE de 73,6%, dar mai mari față de 2020, când rata de ocupare era de 64,1% și față de perioada pre-pandemiei (60,7% rata de ocupare în trimestrul IV 2019). Totodată, se observă discrepanțe regionale semnificative în ceea ce privește ponderea persoanelor ocupate, cea mai ridicată regăsindu-se în Regiunea București – Ilfov, iar cea mai scăzută situându-se în Regiunea Sud – Est Oltenia.
Capacitatea economiei de a crea noi locuri de muncă a cunoscut în 2021 un trend ascendent, similar perioadei pre-pandemie, iar rata locurilor de muncă vacante în 2021 a fost de 0,86%, în creștere față de 0,77% în 2020. În anul 2022 însă, se observă o ușoară tendință de scădere, cu precădere în trimestrul II și III față de trimestrul I, de la 0,95% la 0,91% și respectiv 0,90%. Numărul locurilor de muncă a continuat să scadă ușor și în trimestrul III față de trimestrul II, iar datele de la BNR arată o temperare a angajărilor precum și o stagnare a preocupărilor companiilor cu privire la identificarea de modalități de gestionare a deficitului de personal. Trendul ușor descendent se resimte și la nivel european, media ratei locurilor de muncă vacante situându-se la 2,9% în trimestrul III față de 3% în trimestrul II al 2022. România, alături de Spania, cu 0,9% se situează pe penultimul loc, după Bulgaria (0,8%) în ceea ce privește cea mai mică rată a locurilor de muncă vacante.
În ierarhia activităților economiei naționale cu cele mai ridicate rate ale locurilor de muncă vacante se află în trimestrul III, administrația publică urmată de distribuția apei, salubritatea, gestionarea deșeurilor, activitățile de decontaminare, precum și transportul și depozitarea. Numărul locurilor de muncă vacante din sectorul bugetar însumează 23% din totalul locurilor de muncă vacante în trimestrul III 2022. Cu toate că a doua jumătate a anului indică o ușoară scădere din punct de vedere al cererii forței de muncă, în anul 2022, platformele de recrutare au raportat creșteri ale numărului posturilor vacante față de anul 2021.
În acest context, creșterea rata inflației pune o presiune încă și mai mare pe angajatori, din perspectiva impactului asupra costurilor salariale. Cu toate că valoarea salariului mediu a fost pe un trend crescător, în luna noiembrie 2022 salariul mediu net fiind de 4.141, în creștere cu 13,6% față de aceeași lună a anului 2021, în realitate, creșterea nu a ținut pasul cu rata inflației. Conform datelor de la INS, indicele câștigului salarial real în luna noiembrie 2022 a fost la 97,3% față de luna noiembrie 2021.
Deficitul de forță de muncă se accentuează în România pe fondul tendințelor demografice nefavorabile, în special datorate scăderii sporului natural și a îmbătrânirii populației, precum și pe fondul emigrării accentuate. Rata sporului natural s-a accentuat în 2021 la -7‰, față de -4,4‰ în 2020, ca urmare a creșterii deceselor.
În ceea ce privește tendințele de emigrare, putem spune din analiza datelor că România este în continuare o țară de emigrare. Raportul Anual privind Mobilitatea Forței de Muncă în interiorul Spațiului European din 2021[1], realizat de Comisia Europeană, arată că, în 2020, cea mai mare mobilitate dintre toate statele membre (24%) era reprezentat de români, urmată de italieni (11%), polonezi (7%), portughezi, (5%) croați (5%), bulgari (5%). În ceea ce privește populația activă (20-64 ani), românii reprezentau 26% din populația activă emigrantă în spațiul european, în creștere față de anul 2019.
Gestionarea deficitului prin importul de forță de muncă
În încercarea de a diminua deficitul forței de muncă, cauzat în special de aspectele structurale, precum tendințele demografice negative, emigrarea, îmbătrânirea demografică, companiile apelează tot mai mult la forța de muncă din afara granițelor. Astfel, în septembrie 2022, au fost eliberate peste 60.000 de avize de angajare/ detașare din contingentul stabilit pentru anul 2022 de 100.000 de lucrători străini ce pot fi admiși pe piața forței de muncă din România, contingent ce a fost dublat față de anul 2021. Cu toate acestea, imigrarea nu reușește să acopere deficitul creat prin emigrare, diferența fiind de 16.000 de persoane în anul 2021.
Estimările de la Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) arată că, pentru România, media de creștere a ocupării forței de muncă până în 2030 va fi de 10,6%, cea mai mare înregistrându-se la categoria profesioniști (31,9%) și cea mai mică în cazul lucrătorilor în agricultură, silvicultură și pescuit (-27,5%)[1].
În încercarea de a diminua deficitul forței de muncă, cauzat în special de aspectele structurale, precum tendințele demografice negative, emigrarea, îmbătrânirea demografică, companiile apelează tot mai mult la forța de muncă din afara granițelor. Astfel, în septembrie 2022, au fost eliberate peste 60.000 de avize de angajare/ detașare din contingentul stabilit pentru anul 2022 de 100.000 de lucrători străini ce pot fi admiși pe piața forței de muncă din România, contingent ce a fost dublat față de anul 2021. Cu toate acestea, imigrarea nu reușește să acopere deficitul creat prin emigrare, diferența fiind de 16.000 de persoane în anul 2021.
Estimările de la Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) arată că, pentru România, media de creștere a ocupării forței de muncă până în 2030 va fi de 10,6%, cea mai mare înregistrându-se la categoria profesioniști (31,9%) și cea mai mică în cazul lucrătorilor în agricultură, silvicultură și pescuit (-27,5%)[1].
acceptarea valabilității documentelor la data depunerii online (în practică, se poate întâmpla ca anumite documente să expire până la data programării).
Dezechilibrul privind cererea și oferta de forță de muncă din România, este influențat și de performanțele slabe ale sistemului educațional. În 2022, conform indicelui european al competențelor ce măsoară performanța sistemelor de competențe din UE, România ocupa locul 25, scorurile cele mai mici înregistrându-se la dezvoltarea și activarea competențelor, dar înregistrează o performanță bună la adaptarea competențelor (gradul de utilizare al acestora și măsura în care competențele sunt adaptate pieței muncii) situându-se pe locul 7 la nivelul țărilor membre UE.
Capitalul uman este principalul instrument care asigură competitivitate și creșterea economică, iar lipsa investițiilor în formarea acestuia poate afecta sustenabilitatea pe termen lung. Cu toate că există progrese în ceea ce privește participarea adulților la învățarea pe tot parcursul vieții, în anul 2021 proporția adulților care au participat la programe de formare în ultimele 4 săptămâni (precedente anchetei Eurostat), a crescut la 4,9% față de 1% în 2020, diferența rămâne semnificativă față de media UE de 10,8%.
Sistemul de învățământ profesional dual este diferit de învățământul profesional tehnic și merită să rămână o ramură separată pentru a se putea plia în mod optim pe cerințele economiei cu privire la calificarea forței de muncă.
Tranziția către o economie verde și digitalizarea sunt obiective prioritare la nivel global, și influențează direct piața forței de muncă, prin nevoia de competențe și abilități potrivite. La nivelul anului 2021, competențele cele mai des întâlnite în anunțurile online de joburi erau accesarea și analiza datelor digitale, colaborarea și lucrul în echipă, rezolvarea de probleme complexe, în timp ce prelucrarea informațiilor a fost competența cel mai puțin întâlnită.
Piețele în continuă schimbare conduc la o serie de modificări privind atât abilitățile necesare, cât și locurile de muncă relevante, studiile la nivel global și european estimând o reproiectare a locurilor de muncă în viitor. Astfel, datele de la World Economic Forum arată că până la 85 de milioane de locuri de muncă ar putea fi desființate, iar alte 97 de milioane de locuri de muncă ar putea să apară ca urmare a noii realități a pieței muncii[1]. În privința competențelor viitorului, printre cele mai importante vor fi cele legate de gândirea critică, rezolvarea de probleme complexe, reziliență, toleranță la stres și flexibilitate.
Tendințele actuale și viitoare estimează că transformarea tehnologică va determina apariția unor noi locuri de muncă, mai complexe și mult mai digitale, însă înțelegerea modului în care digitalizarea re-conturează piața muncii necesită analize detaliate ce combină tendințele privind cererea de forță de muncă (cererea de competențe digitale) cu aspectele legate de oferta de forța de muncă (dezvoltarea și utilizarea abilităților digitale pe respectivele posturi). În România, conform Studiului Confederației Patronale Concordia[1] privind impactul tehnologiei asupra a două sectoare din România: Auto și Petrol & Gaze, în cele două sectoare de activitate adopția de tehnologie crește și se anticipează că sub impactul digitalizării și al tehnologizării vor scădea în importanță o serie de abilități asociate unor activități repetitive și vor crește în importanță abilitățile digitale dar și abilitățile transversale și soft (flexibilitate mintală, creativitate, rezolvarea problemelor, analiza și luarea deciziilor, relaționare, lucrul în echipă, comunicare, persuasiune, negociere, inteligență emoțională). În ceea ce privește formarea și recalificarea personalului existent, liderii companiilor participate la studiu menționează că au demarat măsuri pentru sprijinirea lucrătorilor afectați de transformarea posturilor, însă ritmul de implementare diferă.
Dinamica locurilor de muncă, modificarea complexității posturilor, precum și percepția lucrătorilor cu privire la avantajele și riscurile asociate cu adoptarea tehnologiei la locul de muncă sunt printre cele mai importante aspecte care ar trebui luate în considerare în gestionarea procesului de tranziție al organizațiilor către digitalizare.
În 2022, România s-a situat pe ultimul loc între statele membre UE 27 în ceea ce privește Indicele Economiei și Societății Digitale (DESI)[1], ce indică clar faptul că ne confruntăm cu un deficit al competențelor digitale. Conform DESI, doar 28% dintre români dețin competențe digitale de bază față de media UE de 54% și doar 9% dintre români dețin competențe peste nivelul elementar, față de media UE care se situează la 26%. Totodată, rata totală de utilizare a serviciilor în bandă largă rămâne una dintre cele mai importante provocări de gestionat, împreună cu intensificarea eforturilor în privința integrării tehnologiei digitale și a digitalizării serviciilor publice.
Pandemia a schimbat o serie de paradigme pe piața forței de muncă: s-au schimbat modurile de lucru și implicit așteptările angajaților, aspecte care au determinat organizațiile să își reevalueze felul în care se raportează la angajați și modul în care gestionează și răspund nevoilor acestora. Fenomene apărute în SUA și Europa de Vest, precum Marea Demisionariadă (The Great Resignation), ce face referire la numărul record de demisii, a adus în atenție subiecte precum flexibilitatea, bunăstarea angajaților, toleranța la stres, precum și o mai bună armonizare a vieții profesionale cu cea personală. Ecourile acestuia s-au resimțit și pe plan național, iar pentru multe companii și organizații, retenția talentelor a devenit o prioritate. A urmat un alt fenomen, pe care specialiștii l-au numit Demisia Tacită (Quiet Quiting), care are definiții diferite: pentru unii înseamnă stabilirea de limite clare între timpul de lucru și cel personal, în timp ce pentru alții înseamnă a îndeplini doar minimul necesar la locul de muncă, sau strict munca reglementată prin contract, fără a face eforturi de a-și îmbunătăți performanța sau dezvoltarea.
În prezent, suntem în etapa pe care specialiștii o numesc Marea Reconsiderare (The Great Reconsideration), iar acest lucru înseamnă că angajatorii, pe de o parte analizează ce măsuri au luat până acum, ce a funcționat și ce nu, pentru a se asigura că angajații sunt motivați suficient încât să rămână în cadrul organizațiilor. Pe altă parte, angajații își conduc propriile analize. Componenta financiară și aspectele legate de beneficii sunt tot mai relevante în contextul actual caracterizat de tendințele de creștere ale costului vieții, alături de flexibilitate și aspectele ce țin de sustenabilitate (ESG). Astfel, angajatorii vor trebui să identifice care sunt resorturile motivaționale ale angajaților lor care să îi determine să rămână în cadrul organizațiilor și ce anume pot face pentru a atrage din afara țării forța de muncă de care au nevoie.
Deși pandemia de COVID-19 a servit drept amplificator al provocărilor structurale existente ale sistemului de sănătate din România și s-au înregistrat progrese semnificative, continuăm să ne confruntăm cu probleme demografice, sănătatea precară a populației, lipsa resurselor financiare și acces limitat la medicamente.
Ca răspuns la aceste provocări, autoritățile române ar trebui să acorde în 2023 prioritate inovației în domeniul sănătății, deoarece aceasta aduce beneficii sănătății populației și bunăstării societății și astfel are un impact pozitiv asupra bugetului național de sănătate. Pacienții din România, la fel ca toți ceilalți pacienți europeni, au dreptul să aibă acces la inovație. Considerăm că, dacă oamenii au acces în timp util la inovație, aceasta le poate salva viețile.
Prin colaborarea intersectorială (inclusiv entități publice și private), România își poate regândi și transforma politicile de sănătate pentru a spori accesul pacienților la asistență medicală. Sunt necesare schimbări structurale importante, inclusiv o creștere a finanțării și a investițiilor în sistemul de sănătate, dezvoltarea unor programe de prevenție, de screening și diagnostic precoce, angajarea mai multor lucrători în domeniul sănătății, îmbunătățirea tehnologiei, precum și îmbunătățirea infrastructurii, acoperirea și accesibilitatea serviciilor medicale pentru pacienții existenți și cetățeni, în general.
Din dorința de a contribui la reforma sistemului de sănătate, FIC a continuat proiectele dedicate personalului medical, dar și studenților și rezidenților din domeniul medical, acestea fiind inițiate în 2013 în parteneriat cu Ministerul Sănătății pentru a atrage atenția asupra exodului medicilor. În 2019, 2021 și 2022, FIC a organizat cursuri pentru managerii de spitale prin proiectul ,,Lideri pentru Excelență în Sănătate”.
Pandemia de COVID-19 a dus la spitalizarea a mii de pacienți, a declanșat o contracție semnificativă a PIB-ului de peste 4%[1] și a lăsat sute de mii de oameni fără locuri de muncă. Între timp, România are o populație îmbătrânită și există o creștere constantă a incidenței bolilor netransmisibile, probabil influențată negativ de limitările legate de pandemie în accesarea serviciilor de asistență medicală primară, secundară și terțiară. Fiecare cetățean care nu poate lucra sau care moare prematur ca urmare a bolilor netransmisibile reprezintă o pierdere a participării forței de muncă, iar acest lucru are un impact indirect asupra PIB-ului, în timp ce participarea forței de muncă continuă să scadă din cauza emigrației. Mai mult, românii se numără printre cele mai mari grupuri de cetățeni ai UE care trăiesc în alte state membre ale UE, cu peste 3 milioane[2], în timp ce țara se confruntă cu un deficit de angajați calificați.
Investiția în sănătate este o investiție în capitalul uman al țării, pentru generația actuală, dar și pentru cele viitoare. Alocările optimizate și prioritizarea resurselor prin investiții în politici publice de sănătate bazate pe dovezi s-au dovedit a avea un randament pozitiv în ceea ce privește salvarea de vieți și îmbunătățirea calității vieții, promovând în același timp creșterea economică și creșterea productivității, așa cum se vede în alte țări europene. Randamentul economic ar putea fi cuprins între 2 și 4 USD pentru fiecare 1 USD investit într-o sănătate mai bună. În țările cu venituri mai mari, costurile de implementare sunt mai mult decât compensate de creșterea productivității în furnizarea asistenței medicale. De exemplu, finanțarea controlului cancerului prin investiții de capital și finanțarea serviciilor asigură un acces financiar și geografic echitabil la servicii de înaltă calitate pentru bolnavii de cancer. Investițiile într-un pachet esențial de servicii și activități împotriva cancerului ar putea evita 7,3 milioane de decese la nivel mondial cauzate de cancer între 2020 și 2030, cu câștiguri pentru sistemul de sănătate mai larg și beneficii economice pentru guverne, familii și persoane, împreună cu beneficii intangibile pentru cetățeni. Costurile lipsei de acțiune și rentabilitatea investiției în asistența medicală nu au fost analizate și luate în considerare în mod corespunzător în ultimii ani. Conform studiilor recente, starea de sănătate precară reduce PIB-ul global cu 15%. Între timp, o mai bună utilizare a intervențiilor disponibile în prezent, cu valoare demonstrată cost-beneficiu, ar putea reduce povara globală a bolilor cu aproximativ 40% în următoarele două decenii.
România are o oportunitate unică în 2023 de a consolida progresul înregistrat până acum, de a-și reconstrui economia și de a spori competitivitatea. Principalii piloni ai programului de asistență medicală al guvernului se concentrează pe consolidarea rolului prevenției – programe de screening și de vaccinare incluse – regândirea taxei de clawback, extinderea accesului pacienților la noi tratamente și creșterea numărului cadrelor medicale.
Cu mai multe fonduri UE disponibile pentru România; (1) Surse de finanțare centralizate ale UE, cum ar fi EU4Health și Horizon Europe – Clusterul Sănătate și (2) Surse de finanțare alocate pentru România, cum ar fi Planul de Redresare și Reziliență (PNRR) și Programul Operațional de Sănătate, trebuie să analizăm cum putem utiliza toate aceste instrumente în mod eficient pentru a obține o mai bună calitate a îngrijirii și a crește eficiența sistemului de sănătate.
România are nevoie de mai multe investiții pentru a acoperi decalajul actual de finanțare a asistenței medicale față de alte țări europene și trebuie să pună în aplicare soluții electronice în domeniul sănătății menite să susțină o eficiență sporită și mai multă transparență în cheltuielile sale curente. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a estimat că eliminarea tratamentelor inutile și ineficiente poate duce la economisirea eficienței cu 20-40% a cheltuielilor pentru sănătate în întreaga Europă. Astfel, țările afiliate la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) ar putea câștiga o speranță de viață de aproximativ doi ani prin reducerea ineficiențelor din sistemele de sănătate. Intervențiile precum diagnosticarea precoce și screeningul pot fi considerate eficiente dacă ajung la populațiile cu cel mai mare risc și duc la îmbunătățirea rezultatelor pentru sănătate.
Ar trebui asigurat un nivel adecvat de finanțare pentru sistemul de sănătate prin creșterea treptată a procentului din PIB alocat, cu obiectivul clar de a atinge media europeană până în anul 2025. Această strategie trebuie să includă o combinație eficientă între finanțarea publică și cea privată. În ceea ce privește cheltuielile curente în sănătate raportate la PIB, România se află pe ultimul loc în rândul statelor membre ale UE. Având în vedere creșterea economică puternică de care România s-a bucurat în ultimii trei ani, FIC consideră că această performanță ar trebui să se reflecte și în finanțarea asistenței medicale. Autoritățile din domeniul sănătății ar trebui să își schimbe perspectiva și să înțeleagă că sănătatea reprezintă o investiție în viitorul și prosperitatea țării, având în vedere că sănătatea afectează creșterea economică în mod direct prin productivitatea muncii și povara economică a bolilor și în mod indirect, deoarece aspecte precum sănătatea copilului afectează veniturile viitoare ale populației prin impactul pe care sănătatea îl are asupra educației. Pentru prima dată, România va avea un program operațional dedicat sănătății pe perioada de programare 2021-2027.
În plus, trebuie îmbunătățit mecanismul de finanțare care asigură accesul pacienților români la terapii inovatoare. Cu toate că recunoaștem eforturile depuse de autoritățile române de a include în ultimii ani noi terapii inovatoare în sistemul de compensare, pacienții români încă se confruntă cu limitări semnificative în privința accesului la tratamente inovatoare. Sunt esențiale implementarea și finanțarea adecvată a programului „Fondul pentru inovare”.
Introdusă ca măsură temporară în 2009 în timpul crizei economice și modificată de mai multe ori, taxa de clawback a devenit un instrument prin care industria farmaceutică a fost nevoită să își asume întreaga responsabilitate pentru acoperirea deficitului de finanțare a medicamentelor rambursate, în contextul unei subfinanțări severe a bugetului medicamentelor compensate. Taxa de clawback a fost și este încă o povară dificilă pentru deținătorii de autorizații de punere pe piață singuri, deoarece taxa nu este împărtășită de întregul lanț de distribuție. După mai mult de 12 ani de la adoptarea sa, producătorii de medicamente/deținătorii de autorizații de punere pe piață continuă să acopere întreaga diferență dintre bugetul medicamentelor compensate stabilit prin legea bugetului și consumul real de pe piață. Până în decembrie 2018, baza de calcul pentru această taxă a reprezentat-o un buget înghețat la nivelul din 2012 (6 miliarde de lei), în timp ce consumul real de pe piață a fost cu 1,5 miliarde de lei mai mare.
La data de 20 decembrie 2019, Guvernul a aprobat o Ordonanță de urgență care a mărit bugetul aprobat trimestrial (BAT) pentru medicamentele acoperite de Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) și de bugetul Ministerului Sănătății. Mai exact, începând cu al patrulea trimestru al anului 2018 și până la 31 decembrie 2019, prin aplicarea indicilor inflației calculați pentru perioada 2012-2017 de către Institutul Național de Statistică, BAT s-a ridicat la 1.595 miliarde RON.
În mai 2020, Guvernul a aprobat o Ordonanță de urgență care a mărit bugetul aprobat trimestrial (BAT) pentru medicamentele acoperite de Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS) și de bugetul Ministerului Sănătății. Mai exact, începând cu trimestrul IV al anului 2019, BAT a fost majorat la 1,688 miliarde RON, comparativ cu valoarea anterioară de 1,595 miliarde RON. În martie 2020, taxa de clawback a fost plafonată la 27,65% pentru primele trei luni ale anului prin OUG nr. 31/2020. La 15 mai 2020, Legea nr. 53/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României și aceasta a introdus o taxă de clawback diferențiată. Aceasta a reprezentat o modificare importantă și mult așteptată a OUG 77/2011.
Mai exact, începând cu primul trimestru al anului 2020, taxa de clawback a fost plătită luând în considerare trei tipuri de medicamente:
Aceste măsuri vizează îmbunătățirea durabilității sistemului public de sănătate prin utilizarea eficientă a fondurilor alocate și, de asemenea, încurajarea introducerii de noi medicamente inovatoare, împreună cu menținerea pe piață a diferitelor medicamente inovatoare și generice (de exemplu, pentru medicamente generice se aplică cel mai mic procent) care riscau să fie retrase de pe piață. Conform legii, atunci când medicamentele sunt fabricate în România, acestea ar trebui să se încadreze în tipul II, indiferent dacă sunt medicamente generice sau inovatoare. În fiecare caz, procentul va fi aplicat consumului centralizat al medicamentelor relevante comunicate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Lista celor trei tipuri de medicamente trebuie publicată trimestrial printr-un ordin emis de Ministerul Sănătății și cel târziu pe data de 25 a lunii următoare sfârșitului unui trimestru. Pentru primul trimestru al anului 2020, lista nu a fost publicată, iar CNAS a trimis notificările privind consumul total în conformitate cu prevederile anterioare ale legii, lăsând deținătorii de autorizații de punere pe piață/reprezentanții legali ai deținătorilor de autorizații de punere pe piață în imposibilitatea de a ști ce procentaj să aplice.
Prin urmare, unii dintre aceștia au aplicat noua taxă de clawback diferențiată, în timp ce alții au aplicat procentul conform notificării Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Pentru al doilea trimestru din 2020, lista a fost publicată în iulie 2020 printr-un ordin emis de Ministerul Sănătății, în timp ce pentru al treilea trimestru, lista a fost publicată în noiembrie 2020. De-a lungul anilor, înainte de introducerea abordării diferențiate, taxa a atins niveluri fără precedent, mult mai mari decât în orice altă țară din UE care utilizează acest tip de sistem de taxare.
În ceea ce privește mediul inspecției fiscale, în 2021, prin Legea nr. 222/2021 pentru reglementarea unor măsuri în domeniul competenței de control a Ministerului Finanțelor și modificarea și completarea unor acte normative, competența de control cu privire la legalitatea declarării și achitării taxei de clawback a fost modificată substanțial. În consecință, în conformitate cu legislația de mai sus, structurii de inspecție economico-financiară din cadrul Ministerului Finanțelor i s-a atribuit competența de a efectua controale în legătură cu taxa de clawback, deși, anterior, doar autoritățile fiscale și structurile locale de inspecție economico-financiară din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală avuseseră competența de a face acest lucru. Prin această modificare, intenția menționată a legiuitorului a fost să intensifice auditurile în legătură cu taxa de clawback și să asigure o frecvență mai mare a acestor controale, considerându-se că perioada minimă între inspecțiile fiscale generale este prea lungă (și anume, 5 ani).Având în vedere cele de mai sus, chiar și în contextul celor mai recente reglementări, FIC consideră că acest mecanism este nesustenabil și că taxa nu mai este justificată, având în vedere impactul pe care îl produce asupra disponibilității medicamentelor pe piața din România, precum și povara fiscală pentru companiile producătoare. În forma ei actuală, taxa de clawback continuă să aibă un impact disproporționat asupra sectorului farmaceutic, având un efect negativ corespunzător asupra investițiilor și disponibilității medicamentelor pe piața locală. Având în vedere o perspectivă pe termen lung, următorul pas ar trebui să fie eliminarea totală a taxei. Aceasta ar putea aduce beneficii economice importante pentru sectorul de sănătate din România, precum și îmbunătățiri semnificative în calitatea îngrijirii.
Recunoaștem progresele realizate de autorități în ceea ce privește accesul pacienților din România la tratamente și medicamente inovatoare, dar există încă o diferență considerabilă între România și țările din vestul Europei.
Inegalitățile în ceea ce privește timpul necesar pacienților pentru a accesa medicamente noi în diferite state membre UE sunt în creștere. Sondajul anual WAIT al EFPIA – Sondajul din 2021 privind Indicatorul WAIT pentru pacienți EFPIA[1] – arată că perioada medie de compensare a tratamentelor inovatoare în țările UE și SEE continuă să fie de aproximativ 511 zile. Pacienții din Germania așteaptă în jur de 133 de zile pentru a avea acces la medicamente noi, în timp ce pacienții din România trebuie să îndure o așteptare de peste 899 de zile, care plasează din nou România pe ultimul loc în clasament.
Doar 38 (1 din 4) dintre cele 160 de medicamente inovatoare aprobate de Agenția Europeană a Medicamentelor între 2017 și 2020 au fost incluse pe lista celor compensate și gratuite în România până la 1 ianuarie 2022. Germania a introdus 147 de medicamente compensate, Italia 127, Slovenia 78, Bulgaria 49 și Ungaria 65. Astfel, rata de disponibilitate a medicamentelor inovatoare în sistemul de compensare pentru pacienții români este de doar 24%.
Mai mult, România se clasează pe locul 34 din 35 de țări evaluate[2] (UE-28 și alte țări din Europa Centrală și de Est), la doar 5 puncte de ultimul loc, cu un decalaj foarte mare în domenii precum timpul de așteptare pentru tratament, drepturile pacienților și nivelul general de informare, precum și sănătatea populației, subliniind nevoia urgentă de sprijinire a sistemului de sănătate. România are cel mai mic scor din toate domeniile evaluate în ceea ce privește accesul la produse farmaceutice, cu 39 de puncte din 100 posibile.
Principalele cauze ale întârzierilor sunt timpul necesar pentru depunerea dosarului de compensare (așteptând ca alte țări să decidă asupra compensării), lipsa unor termene clare pentru elaborarea și publicarea Listei de medicamente compensate și protocoale terapeutice, un sistem de evaluare a medicamentelor care nu pune în valoare inovația, precum și resursele umane insuficiente în departamentul responsabil din cadrul Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale.
Casa Națională de Asigurări de Sănătate din România a elaborat trei proiecte importante legate de e-sănătate. Două dintre acestea au fost finanțate cu fonduri de la Uniunea Europeană: prescripția electronică (implementată în 2012) și dosarul electronic de sănătate (implementat în 2014). Unul este auto-finanțat – cardul electronic de sănătate (introdus în mai 2015). În prezent, cardul electronic este singura modalitate de a obține medicamente pe bază de rețetă. Mai mult, toate medicamentele compensate sunt disponibile numai prin intermediul acestui card, care este cheia de acces la sistemul național de asigurări sociale de sănătate (cu excepția serviciilor medicale de urgență). Toate aceste sisteme sunt integrate în sistemul informatic unic integrat (SIUI) existent, centralizat. Proiectul de raportare și facturare electronică a început în 2013 ca parte a extinderii sistemului SIUI în România. Acesta include o conexiune web a instituțiilor medicale în scopuri de raportare (inclusiv formulare de cheltuieli, facturi). Raportarea activității și facturarea corespunzătoare se efectuează pe baza unor încărcări .xml și .zip (după tipul de activitate) realizate de către furnizorii de servicii medicale.
În ciuda sistemelor integrate, există multe complicații care generează probleme în verificările încrucișate ale datelor și întârzieri de câteva zile în prelucrarea informațiilor.
1. Prescripția electronică – proiectul SIPE (Sistemul Informatic de Prescripție Electronică) a început în 2012 și care a devenit operațional în 2014 în conformitate cu reglementarea CNAS pentru sectorul medical public și privat (în baza unui contract CNAS). Scopul SIPE constă în urmărirea înregistrărilor medicale ale unui pacient și în raportarea plăților și prevenirea fraudelor. În prezent, platforma gestionează rețetele subvenționate. Sistemul continuă să se defecteze frecvent, afectând activitatea profesioniștilor din domeniul sănătății și modul în care datele sunt centralizate; o platformă înregistrează toate aceste eșecuri (www.siui-monitor.ro).
2. Proiectul privind dosarele electronice de sănătate ale pacienților (DES), lansat în 2014, vizează includerea informațiilor privind tratamentul medical, precum și fiecare pacient, în conformitate cu datele stocate pe cardul electronic de sănătate. Cea mai importantă funcție ar fi trebuit să fie registrul medical electronic al tuturor pacienților din țară. Chiar dacă a fost emisă o hotărâre de Guvern ca toți medicii să încarce informațiile despre pacienți, doar acei medicii care au contract cu CNAS fac acest lucru. Acuratețea datelor din sistem ar trebui îmbunătățită prin extinderea monitorizării asupra întregului proces de prescriere de rețete.
3. Cardurile electronice de sănătate au început să fie distribuite din septembrie 2014. Cu toate acestea, înregistrarea datelor pe card este limitată sau inexistentă. Cardul este folosit pentru accesarea serviciilor medicale și autentificarea pacientului. Chiar dacă utilizarea cardurilor electronice de sănătate este obligatorie în România, există mai multe unități medicale care nu au cititoare de card.
Evoluții viitoare preconizate de Ministerul Sănătății: a) Posibilitatea ca prescripțiile electronice eliberate în România să fie utilizate oriunde în UE pentru a cumpăra medicamente prescrise; b) Lansarea unei platforme unice în cursul anilor viitori (prin finanțare UE) cu scopul de a organiza în comun dosarele de sănătate electronice ale pacienților și lista furnizorilor de servicii medicale disponibili pentru investigațiile medicale solicitate de pacienți conform dosarelor electronice. O listă cu peste 100 de dosare electronice va fi elaborată și încărcată pe această platformă la timp pentru introducerea sa.
În 2020, în timpul pandemiei de COVID-19, au fost luate diferite măsuri care au avut ca scop asigurarea accesului sigur la servicii medicale pentru medici și pacienți, prin limitarea deplasărilor și a interacțiunii cu alte persoane. Astfel, pe perioada stării de urgență și de alertă, obligația de a utiliza cardul național de sănătate a fost suspendată, astfel încât pacienții să poată evita o vizită fizică suplimentară la medic pentru a obține, de exemplu, o rețetă. În consecință, pentru a avea o consultație cu medicul, dar pentru a evita o întâlnire fizică, pacientul și medicul acestuia au opțiunea de a se întâlni printr-o apel/apel video medical pe baza căruia pacientul poate obține sfaturi medicale în mod virtual și i se pot da rețete electronice. Așadar, medicii au reușit să trimită o rețetă electronică pacientului, pe baza istoricului său medical, prin e-mail sau chiar prin diferite aplicații mobile, în situațiile în care problemele medicale ale pacientului puteau fi tratate de la distanță. Acest lucru poate fi considerat un progres semnificativ și este un pas important către dezvoltarea telemedicinei în România. Situația COVID-19 a accelerat digitalizarea sistemului de sănătate din România, ajutând pacienții și medicii să minimizeze contactul fizic. Cu toate acestea, legislația mai trebuie actualizată pentru a adapta sistemul de sănătate al României mai bine la noua situație în care comunicarea online și digitalizarea au devenit vitale.
Adoptarea legislației privind telemedicina, care ar include consultațiile medicale la distanță în pachetele minime și de bază ale serviciilor medicale, ar fi un important pas înainte.
În 2021, România s-a clasat pe locul trei în UE, după Estonia și Grecia, în ceea ce privește nevoile medicale nesatisfăcute. Disparitățile în ceea ce privește accesul la îngrijire sunt persistente și multe zone rurale sunt deservite, românii care locuiesc în aceste zone continuă să se confrunte cu acces inegal din cauza dezechilibrelor în repartizarea forței de muncă din domeniul sănătății în întreaga țară.
Pe lângă repartizarea dezechilibrată, există încă un decalaj în ceea ce privește numărul personalului medical necesar în România. Creșterea semnificativă a salariilor oferite medicilor și asistenților în 2018 (deși nu este legată de performanță), a redus acest decalaj în ultimii ani, însă a abordat doar parțial migrația personalului în alte țări. Pe lângă salarii, există și alte motive importante pentru care personalul medical din România continuă să migreze: condițiile de muncă inadecvate, demotivarea cauzată de lipsa criteriilor de performanță, lipsa șanselor egale la angajare, oportunitățile limitate de dezvoltare profesională și absența unui parcurs clar și transparent în carieră.
În plus, este o lipsă de specialiști în sănătate publică, precum și de manageri de servicii de sănătate calificați. Acești specialiști ar trebui să joace un rol-cheie în elaborarea politicilor de sănătate și în conceperea strategiilor pentru soluționarea problemelor menționate mai sus.
Prin urmare, FIC consideră că este încă esențial ca autoritățile să ia măsuri pentru a rezolva această problemă, având în vedere faptul că un mediu de afaceri sănătos depinde de o comunitate sănătoasă.
Sistemul public de sănătate din România ar putea beneficia în mod semnificativ de o schimbare a sistemului de sănătate către prevenție și promovarea sănătății, dezvoltând în același timp capacitatea sistemului de sănătate din România de a reduce incidența bolilor prin prevenție și depistare precoce.
În timp ce promovarea sănătății și educația pentru sănătate reprezintă piatra de temelie pentru prevenire, indicatorii din domeniul sănătății arată că mortalitatea din cauze care se pot preveni și trata este foarte mare în România, ca urmare a concentrării sistemice cronice asupra serviciilor curative. Accesul la îngrijiri preventive a fost suboptim și subdimensionat timp de câteva decenii în România. Conform ultimelor studii, rata mortalității evitabile este a patra cea mai mare din Europa. Principalele cauze ale mortalității prevenibile sunt bolile cardiace ischemice, cancerul pulmonar, decesele cauzate de alcool și accidentele. În prezent, majoritatea resurselor sunt alocate serviciilor medicale din spitale, însă un sistem de sănătate publică proactiv și robust, pregătit să răspundă nevoilor actuale și viitoare de sănătate ar trebui să mențină un echilibru adecvat între serviciile medicale de recuperare (cu internare sau în ambulatoriu) și prevenție. Cu doar 1,8% din cheltuielile de sănătate alocate pentru prevenție, România ocupă ultimul loc în UE.
Intervențiile orientate spre prevenție se concentrează în principal pe sprijinirea politicilor naționale de vaccinare, în timp ce cele care vizează creșterea nivelului de educație pentru sănătate în rândul populației de toate vârstele în raport cu factorii de risc, comportamentul sănătos și cu privire la promovarea sănătății în general sunt slab finanțate și implementate. În timp ce complexitatea tratamentelor oferite de sistemul de sănătate crește an de an, educația în domeniul sănătății în rândul publicului larg este slabă și este sprijinită doar sporadic. Un nivel scăzut de educație în domeniul sănătății, care nu este neapărat legat de statutul socio-economic, constituie o barieră în calea adoptării și urmăririi comportamentelor sănătoase și chiar în accesarea serviciilor de îngrijire curativă.
Potrivit OMS, „Educația în domeniul sănătății implică atingerea unui nivel de cunoștințe, abilități personale și încredere pentru a lua măsuri în sensul îmbunătățirii sănătății personale și a comunității prin schimbarea stilului de viață personal și a condițiilor de viață. Astfel, educația în materie de sănătate înseamnă mai mult decât a putea citi broșuri și a face programări. Prin îmbunătățirea accesului oamenilor la informații despre sănătate și a capacității lor de a le utiliza în mod eficient, educația în materie de sănătate este esențială pentru abilitare.” OMS a cerut guvernelor să își asume șefia în „furnizarea bazei pe care cetățenii sunt abilitați să joace un rol activ în îmbunătățirea propriei sănătăți, să se angajeze cu succes în acțiunile comunitare pentru sănătate și să preseze guvernele să își îndeplinească responsabilitățile în ceea ce privește sănătatea și echitatea în sănătate”.
Raportul „Puterea pacienților europeni – opțiuni și implicații”, publicat la Bruxelles, arată că pacienții români sunt printre cei mai puțin informați din Europa, ocupând doar locul 30 într-un clasament al populațiilor europene. În timp ce țări precum Germania, Italia, Spania și Portugalia acordă o atenție sporită conceptelor de „educație în sănătate”, „educație medicală” și „cunoștințe în materie de sănătate”, în România acestea sunt rareori în circulație chiar și printre profesioniști. Mai mult, sondajul european privind educația în domeniul sănătății (European Health Literacy Survey)[1] arată că 1 din 10 cetățeni europeni (12,4%) are cunoștințe de sănătate inadecvate, cu diferențe considerabile atât între statele membre ale UE, cât și în diferite regiuni la nivel național și între urban și rural. Același studiu arată că un nivel inadecvat de cunoștințe medicale există în principal în rândul persoanelor cu o sănătate mai precară, care utilizează un număr mai mare de servicii de îngrijire a sănătății, au un statut socio-economic scăzut și care sunt mai în vârstă. Cea mai mare prevalență a nivelului scăzut de educație în domeniul sănătății a fost observată în rândul persoanelor cu starea de sănătate auto-percepută ca fiind „foarte slabă” sau „slabă” (78,1%, respectiv 71,8%), al celor cu mai mult de o boală pe termen lung (61%) și al celor care raportează șase sau mai multe vizite la medic în ultimele 12 luni (58,9%). În concluzie, o sănătate precară și, prin urmare, cereri mai mari de servicii de sănătate par a fi însoțite de niveluri mai scăzute de educație pentru sănătate. Deși România a organizat o strategie națională de sănătate în 2014-2020 cu scopul de a îmbunătăți educația și promovarea sănătății, accesul la acestea a continuat să fie la un nivel suboptim în general și inegal, în special în cadrul grupurilor vulnerabile.
PNPS urmărește să dezvolte pentru prima dată în România un concept unitar, multisectorial și integrat de promovare a sănătății la nivel național, în conformitate cu Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ale ONU și cu principiile-cheie ale OMS. Planul își propune să creeze un cadru strategic pentru:
Priorități pentru vaccinare:
Priorități pentru screening: